Alexandru Ioan Cuza
Consacrat ca oraș al începuturilor în istoria modernă a României, aici a luat ființă primul teatru național, prima universitate, Iașul sărbătorește astăzi 110 ani de la inaugurarea ansamblului statuar închinat primului domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza.
Ziarul independent „Fulgerul” dedica în ediția din 28 mai 1912 un spațiu amplu acestei mari sărbători la care au participat zeci de mii de români veniți din toate colțurile țării și chiar de peste munți, din Ardealul care, pe atunci, făcea încă parte din Imperiul Austro-Ungar.
Iată ce putem citi în coloanele gazetei ieșene în articolul „Alexandru Ioan Cuza, Întâiul Domnitor al Românilor”:
„La 1831 fu trimis să-și completeze studiile la Paris, unde luă bacalaureatul, se înscrise la facultatea de medicină, de unde se retrase neputând suferi disecțiile, și se înscrise la facultatea de drept.
La Paris leagă prietenii cu tinerii Români ce-și făceau studiile și educația în capitala Franciei. Acolo, ca și colegii sei, își însuși sentimentele de libertate, egalitate și fraternitate ce stăpâneau întreaga lume franceză, sentimente pe cari tinerii Români reîntorși în Țările lor, luptară – și cu succes – să le transplanteze în societatea românească”
După o trecere în revistă a perioadei din viața lui Cuza premergătoare evenimentelor din ianuarie 1859, care au dus la crearea statului român, aflăm din ziar:
„În seara de 3 ianuar, membrii partidului național din Adunarea Națională a Moldovei se întrunesc la locuința lui C. Rolla de la Cabinetul de istorie naturală, pentru a se consfătui și a hotărâ pe candidatul lor la domnie.
Neputând cădea de acord, ei vor să se împrăștie. Atunci – după unii Lascăr Rosetti Răducanu, după alții Pisoschi – le închide drumul și le spune că nu vor eși din acea încăpere până nu vor lua o hotărâre definitivă.
Se propune candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care nici nu era față la acea întrunire, și se primește.
Procesul verbal încheiat ăn acea sară fu trimis și celorlalți deputați ai partidului național, cari lipseau de la întrunire, între cari era și Mihail Kogălniceanu. Ei aderă la hotărârea luată și subscriu procesul verbal.
Cuza, care nu urmărea această candidatură, când i se aduse faptul la cunoștință, îl lua mai întâi drept o glumă.
La 5 ianuar, Adunarea Națională se întrunește pentru alegerea Domnitorului. Partizanii lui Mihai și ai lui Grigore Sturza văzând puținii sorți de reușită ce-i au candidații lor și îngrijiți de a nu se pune rău cu viitorul Domnitor, se unesc cu cei din partidul național și astfel Alexandru Ioan Cuza fu ales Domn al Moldovei cu unanimitate de voturi.
La 24 ianuar, Adunarea Națională din București procedează și ea la alegerea Domnitorului.
Sub presiunea partidului național și mai ales sub presiunea populației Bucureștilor, căreea i se deschiseseră ochii asupra marelor avantaje ce le va avea de câștigat prin Unire, Alexandru Ioan Cuza e ales și Domnitor al Munteniei, făcându-se astfel primul pas spre realizarea visului scump tuturor Românilor: UNIREA.”
În puține cuvinte, dar foarte bine alese, ziarul rezumă cei șapte ani de domnie care au urmat acestei alegeri:
„Secularizarea moșiilor mănăstirești, prin care se readuce în patrimoniul național o cincime din teritoriul Țărei, lărgirea dreptului electoral, egalizarea drepturilor politice și civile, dezrobirea țăranilor și dotarea lor cu pământ de hrană, introducerea noului cod civil și penal, obligativitatea și gratuitatea instrucției publice, fundarea universităților, organizarea armatei și altele sunt tot atâtea fapte menite a îndruma Țara pe calea sănătoasă a progresului.
Atâtea fapte mari nu puteau să nu aducă dușmănii și invidii celui cari le înfătuise.”
Din acestă ultimă frază se ivește urmarea tragică a primului Domnitor al României:
„Nemulțumiții începură a conspira contra lui și reușiră a cumpăra cu bani și promisiuni pe câțiva ofițeri, chemați a apăra persoana Domnitorului. În noaptea de 10 spre 11 februar, la ora 4 dinspre ziua, pătrunzând în palatul domnesc din București, cer Domnitorului să-și subscrie abdicarea în folosul alegerii unui Domn străin. […]”
În cei șapte ani cât a pribegit Cuza-Vodă prin străinătate, nu o data i s-a propus să-și recâștige tronul cu ajutor străin.
Chiar unuia din conspiratori, dezamăgit că nu obținuseră prin actul lor ceea ce sperau, i-au făcut asemenea propuneri.
Cuza-Vodă le-a respins însă în mod constant, ținându-se de declarația scrisă ce o trimisese lui Golescu, unuia dintre locotenenții de Domn, și care spunea: Eu, din propria mea voință, viu a declara solemn că, în împrejurările de față, orice Român, sub orice împrejurare, n-ar concura spre dobândirea obștescului țel, adică principiul proclamat de corpurile statului, este trădător cătră nație.”
Alexandru Ioan Cuza își găsește sfârșitul, măcinat de boală, în pribegie, la 5 iunie 1873, trupul neînsuflețit este adus în țară și înhumat în biserica de la Ruginoasa „în asistența unui imens număr de Români, ce au ținut să stropească cu lacrimile lor mormântul aceluia care a întemeiat România modernă.”
Iașul după Unire
În același ziar citim în continuarea editorialului despre viața și munca Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un alt articol plin de suflet și cuvinte atent alese despre ce a însemnat pentru cetatea celor șapte coline Unirea și cât de importantă a fost inaugurarea monumentului din Piața Unirii.
„Simbolul adevărului și luminei
Iașul, în mersul normal al vremurilor, îți face impresia că nici n-ar avea existență: e vecinic trecut cu vederea, nu se face nimic pentru râdicarea lui, ear gazetele bucureștene nu se sfiesc să-l trateze ca pe un simplu oraș de provincie.
Da! pentru Bucureștenii înfumurați nu suntem decât un oraș de provincie, dar neglijează să spue că această urbe provincială e sufletul întregei Românimi.
Iașul a fost și este leagănul nesăcat al ideilor mari, el e păstrătorul celei mai curate și candide conștiinți românești.
Din Iași a pornit contingentul intelectualilor și artiștilor, care s-a revărsat ca o ploae binefăcătoare asupra întregei Țări, a împrospătat mirezmele redeșteptărei naționale, jertfindu-și pentru aceasta tot ce avea mai scump, viața sa.
Dar câtă schimbare pentru foasta capitală a Moldovei, când îmbracă haine frumoase de sărbătoare!
Mișcarea și viața neobicinuită, lumea care furnică prin străzile sale îți face o impresie din cele mai plăcute, ear vizitatorii lui sunt încântați de pitoreștile-i vederi, ce se desfășoară cu un farmec și mai mare în cea mai frumoasă lună a anului.
De la inaugurarea statuei marelui Voevod Ștefan cel Mare, nici o sărbare n-a luat un caracter mai intens de patriotism ca aceste ale inaugurărei statuei celuilalt mare Voivod, Alexandru Ioan Cuza.
Au venit Români de pretutindenea, reprezentanți ai tuturor claselor sociale, și, dacă e ceva mai mișcător, e desigur numărul mare al sătenilor.
Au venit aceștia, înfrângând multe greutăți, ca să aducă prinos de recunoștință dezrobitorului lor, aceluia care le-a dat pământ pentru a se hrăni și școli pentru a se lumina, care-a organizat și pus fundamentul României moderne.
Inaugurarea monumentului celui întâi Domn al Țărilor unite merita și trebuea de mult să fie sărbătorită astfel. Nu sunt serbări ale oficialităței, ci ale poporului, care a dat din tot sufletul ultimul ban pentru înfăptuirea lor.
Râdicare statuei e opera poporului și e în drept să sărbătorească pe cel care-l reprezintă în toată măreția luminei.
Această statue să fie pururea pentru românime simbolul adevărului și al luminei, a iubirei de neam nețărmurită și a patriotismului curat, să fie imbold generațiilor viitoare pentru muncă și virtute.”
În rândurile „Fulgerului” sunt de asemena înfierați și trădătorii lui Cuza, iar acțiunea lor de a-l detrona este cel mai bine scrisă prin vorbele lui Alecsandri:
„Blestemul lui Alexandri
Marele bard popular Vasile Alexandri, în scârba ce i-a produs-o actul ofițerilor trădători, cari, în noaptea de 10 spre 11 fevruar au pătruns în palatul Domnitorului Țării Românești pentru a-l detrona, râdica și expedia peste hotar, le-a dedicat următoarele versuri:
Blăstămul Țării, tunând să cadă
Pe capul vostru nelegiut.
Blăstăm și ură, lumea să vadă
Cât rău în Țară ați făptuit.
Și când din neagra de vicinicie
Veți pleca sarbezi, tremurători,
Pe fruntea voastră moartea să scrie
<Dușmani ai Țărei, cruzi vânzători>”
Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași
Inițiativa ridicării unui monument închinat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, făuritorul Unirii Principatelor Române, a aparținut unui comitet prezidat de Grigore Ghica-Deleni și format din Mihail Kogălniceanu, V. A. Urechia și N. Ionescu, la care s-au alăturat, mai târziu, și alte personalități precum A. D. Xenopol și P. Poni. Aceștia doreau, ca în 1909, cu ocazia celebrării semicentenarului Unirii, să poată inaugura un monument închinat celui care a contribuit în mod semnificativ la formarea statului român modern. Proiectul a fost încredințat sculptorului italian Raffaello Romanelli, artist care a mai realizat în spațiul românesc numeroase alte lucrări, printre care, la Iași, statuia lui Mihail Kogălniceanu. Monumentul închinat lui Alexandru Ioan Cuza, realizat prin subscripție publică (în perioada 14 octombrie 1903 – 10 aprilie 1912 se strânseseră 140.989 lei și 45 bani), a fost așezat în apropierea locului în care, în 1859, s-a dansat „Hora Unirii”. Statuia din bronz a domnitorului, înaltă de 3,5 m, a fost amplasată pe un soclu din granit italian, de 6,5 m înălțime. Alexandru Ioan Cuza este reprezentat în uniformă de colonel, purtând pe umeri o mantie amplă, de sub care se întrezărește un document datat „2 mai 1864”, dată la care domnitorul, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, a dizolvat Adunarea Legiuitoare.
Grupul statuar care completează statuia domnitorului îi înfățișează pe principalii colaboratori ai lui Alexandru Ioan Cuza: Mihail Kogălniceanu, generalul Ioan Em. Florescu, Costache Negri și Nicolae Crețulescu. În jurul soclului au fost adăugate coroane din frunze de stejar, fiecare dintre ele fiind asociată unui moment semnificativ din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza: 5/24 ianuarie 1859 (alegerea sa ca domn al Unirii); 2 mai 1864 (lovitura de stat); 11 februarie 1866 (data abdicării sale); 11 decembrie 1883 (dată legată, probabil, de legea secularizării averilor mănăstirești). Pe spatele soclului a fost amplasată o placă din bronz pe care sunt prezentate pe scurt realizările domnitorului. Cu această ocazie, a fost redactat și un act comemorativ care a fost dat spre păstrare în arhiva Primăriei. În textul acestuia se preciza: „Iașii în care Alexandru Ioan Cuza a domnit ca cel din urmă Domn al Moldovei, s-a crezut chemat a ridica el cel dintîiu monumentul de față, pentru a se vorbi tuturora de partea mare ce a avut Iașii și cu ei Moldova întreagă, în făurirea statului Român de azi.”
Referindu-se la monumentul închinat domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sculptorul Raffaello Romanelli mărturisea că e „una din acele lucrări de care un artist își leagă numele pentru posteritate. Îi cunosc viața și voi căuta să realizez ceva demn de el.”
Statuia a fost dezvelită în mai 1912, în prezența Familiei Regale, precum și a unui public numeros. În discursul ținut cu această ocazie, M.S. Regele Carol a spus: „Primul Rege al României își îndeplinește o sfântă datorie către primul Domnitor al țărilor surori unite, aducînd în fața acestui monument prinosul de cinstire ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă, care va rămâne de-a pururi nestinsă în amintirea poporului.”
La rîndul său, Grigore Ghica-Deleni, președintele comitetului responsabil de ridicarea monumentului, a adăugat: „Astăzi și poporul român, prin inaugurarea acestui falnic monument, scrie în bronz una din cele mai frumoase pagini ale istoriei sale moderne, glorificând pe Marele Domnitor Cuza-Vodă.” Peste 300 de coroane au fost depuse cu această ocazie de delegațiile din întreaga țară. Coroana depusă de M.S. Regele Carol avea următoarea inscripție: „Primul Rege al Românilor, lui Cuza-Vodă, primul domn al Principatelor Unite.”
Delegația scriitorilor a fost reprezentată, printre alții, de Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Dimitrie Anghel.
Ca răspuns la scrisoarea trimisă de Grigore Ghica-Deleni cu această ocazie, Prințesa Elena Cuza i-a scris: „O soartă fericită a vrut ca defunctul meu soț să fie chemat a realiza în cea mai mare parte dorințele Divanurilor Ad-Hoc și să pună astfel întâile pietre la temelia noului Stat român. Cu câte greutăți a avut el a se lupta și cu cât devotament a lucrat la această operă, nimeni nu o știe mai bine decât mine. Nu pot decât să vă aduc expresia adâncii mele gratitudini pentru inițiativa ce ați luat de a păstra memoria faptelor sale și a recunoștinței neamului nostru.”
Material realizat cu sprijinul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași, Muzeograf Andreea Tacu, (https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/ ) și al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași (http://www.bcu-iasi.ro/ ).
Ziarul „Fulgerul” integral din 28 mai 1912:
http://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/42271
Bibliografie:
Iftimi Sorin , Iașii în bronz și marmură. Memoria statuilor în „Xenopoliana. Buletinul Fundației Academice A.D. Xenopol”, tom XI, nr. 3-4, Iași, 2003, p. 180-197.
Bogdan N.A. , Orașul Iași, Editura Junimea, Iași, p. 325-326.
Suți Rudolf , Iașii de odinioară, Editura Corint, București, 2015, p. 155.
Rusu Olga, RusuConstantin – Liviu, Lăcătuşu Viorela, Lăcătuşu Codrin, Iaşi – chipuri în bronz, marmură şi piatră, Ediția a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2004, p. 19-21.
