(după „Romanța gramofonului” de George Topîrceanu)
Într-o încăpere veche cu mobilă mirosind a vieți trecute, stă tolănit pe un fotoliu un poet. Atmosferă banală, întreruptă de o voce înfundată care vine dintr-un colț al camerei. Poetul privește mirat în jur și descoperă gramofonul, metamorfozat într-un personaj care-și spune oful. Gramofonul își povestește propriile-i obsesii într-un registru solemn iar universul pare să devină fluid.
În amestecul de „poezie și de proză”, acest spirit metamorfozat luptă în tăcere de zeci de veacuri să supună materia.
Sunetul deprimat al gramofonului pare condamnat să dețină încărcătura unui album funebru, album ce păstrează personajele unor vremuri demult apuse. El, doar el, le poate readuce la viață prin vibrații, asemenea unui ventriloc ascuns în pâlnia sonoră plină de muzicalitate și armonie.
Pentru tristul gramofon, vibrațiile capătă culoare, iar gamele unei partituri imaginare învie un ritm solemn. Și tot el, tristul gramofon, își destăinuie banala-i proveniență rememorând piesele care-l compun: șuruburi, ace, manivelă, trompetă, placă și, din tot acest angrenaj, răsună, miraculos, sonoritățile ritmurilor care se înalță și coboară ridicând banalitatea obiectului la apogeul artei sau, coborând jucăuș sunetul la zgomotul unei muște în cavitatea unui ou.
Conștient de efemeritatea sa, se consolează totuși că va oferi posterității un vals continuu, altminteri se vor face pierduți muzicieni de mare valoare ca Balistini, Carrusso, Saliapin. Gramofonul prin urmare, ca și alte realizări ale progresului, s-a născut, a trăit, a îmbătrânit și încet, încet, a dispărut pe măsură ce utilizarea sa a devenit tot mai ineficientă, pierzându-și funcția.
Publicată în „Viața românească”, anul VII, nr. 2, 1912, la rubrica „Cronica veselă”, fără indicarea autorului parodiat, poezia a fost reprodusă cu unele modificări în toate edițiile antume ale Parodiilor din anii 1916, 1921, 1927 și 1932. Prototipul parodiei îl constituie două poezii minulesciene: Ecce homo și Romanța necunoscutei – cf. George Topîrceanu, Scrieri alese, I, București, 1970, p. 405 (ediția Al. Săndulescu).
Sub titlul „Trei romanțe pentru mai târziu”, recunoscând meritul parodiei în fixarea trăsăturilor distincte ale unei realități literare, în cazul nostru simbolismul, Topîrceanu se remarcă în două parodii: „Romanța gramofonului” și „Armonii vesperale”, dezvoltă într-un registru solemn obsesiile tematice și formale ale acestui curent literar.
Camil Iercan – muzeograf MNLR Iași
Mai multe despre viața și opera lui George Topîrceanu puteți afla vizitând muzeul care îi poartă numele:
https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-george-topirceanu/
