Proiectul de statut a fost elaborat în 1860, la propunerea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească din 1 aprilie 1866 a aprobat Decretul nr. 582/1 aprilie 1866 pentru formarea Societății Literare Române.
Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel: 7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, V.A. Urechia, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu; 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Bariț; 3 din Basarabia: Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu; 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera); 2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș; 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici. Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867, când a luat numele Societatea Academică Română, iar din 30 martie 1879 a devenit Academia Română.
